Exemple de traduceri excelente, ca să nu mi se spună că sunt destructiv, dar nu pun nimic în loc.
1. The Word for World was Forest (de Ursula K. LeGuin) tradusă de Mihai-Dan Pavelescu „Lumii îi spuneau pădure.” (Nu toată cartea, doar titlul.)
În primul rând, trasmite exact mesajul, cu tot cu ton și subtext: un antropolog descrie cu mirare o societate neobișnuită din punctul lui de vedere, caracterizând-o pe scurt printr-un singur exemplu:
„[Traiau atât de în armonie cu natura încât] lumii îi spuneau pădure.”
În al doilea rând, sună natural, firesc în română. Imaginați-vă că tocmai v-ați întors din, să zicem, Moldova, și povestiți cuiva, la o bere:
„Ha-ha, și porumbului ... îi spuneau păpușoi!”
(Să fiu cinstit, în conversația asta la o bere, probabil ar fi „la porumb,” în loc de „porumbului,” dar vorbim despre limba literară.)
Mă trec fiori când mă gândesc cum ar fi fost tradus titlul ăsta azi.
”Cuvântul pentru lume a fost pădure”?
Până și ritmul e (aproape) păstrat. Este trecut de la iambic:
The WORD for WORLD was FOR-est,
la trohaic:
LU-mii ÎI spu-NEAU pă-DU-re,
dar e tot bisilabic, simplu, curgător, normal, ritmul unei conversații sau a unei povești.
După părerea mea, cea de mai sus este o traducere mai bună decât „hit-ul” traducerilor SF în română
2. The Sliced-Crosswise Only-On-Tuesday World, de Philip Jose Farmer, tradus de Ion Doru Brana în „Marți, oamenii sunt sparți, miercuri, oamenii sunt cercuri.” (Din nou, doar titlul.)
Într-adevăr, e liberă, artistică, poetică, și MULT mai bună decât ceva de genul „Lumea feliată cruciș numai marțea.” (Nu râdeți! Am exemple din astea, o grămadă, vomitate de traducători consacrați, publicate de edituri mult-premiate și lăudate.)
Dar, mi se pare mie, nu transmite chiar tot mesajul. Povestirea e despre un Pământ suprapopulat unde oamenii trăiesc câte o zi pe săptămână, iar în rest stau în stază, cam așa cum se circula cu mașina înainte, o zi numerele cu soț, următoarea numerele fără soț. Într-adevăr, DUPĂ ce citești povestirea, titlul se potrivește și e inteligent și șmecher, dar înainte, habar nu ai ce vrea să spună.
De partea cealaltă, domnul Ion Doru Brana stă, în amintirile mele, mult deasupra tuturor celorlalți traducători de SF din engleză, mai ales pentru Dune, de Frank Herbert. (Ar trebui să o iau la puricat, să văd dacă e chiar așa cum mi-o amintesc. Proiect nou!)
Din nou, nu vorbesc despre toată cartea, ci doar despre două cuvinte:
3. Crysknife - „cristai” și stillsuit - „distrai.”
Perfecte!
Un crysknife (crystal knife) e un cuțit făcut din dintele de cristal al unui vierme uriaș.
Cristal+cuțit...
Cristalocuțit? Nu.
Criscuțit? Nu!
Cristai. Sună a cristal, dar taie. Spune tot ce trebuie să spună într-un singur cuvânt care e la fel de scurt, compus, nou și inventat, și în română, și în engleză.
Un stillsuit e un costum care recuperează, filtrează și purifică lichidele excretate de corp.
Ca să fim exacți, nu le distilează prin evaporare-condensare ca un alambic (still.)
Deci, still + suit, alambic + costum ...
(Ca să nu spun liniștit + costum, vezi ”live young” tradus „trăiesc tineri.”)
Costum alambic?
Costum distilator?
Distilohaină?
Nu! Distrai. Din nou, aceleași caracteristici ca și originalul: scurt cum trebuie să fie un cuvânt cu utilizare frecventă, compus din două părți care sugerează funcția, inexistent, dar posibil și acceptabil în ambele limbi.
Îmi place foarte mult cum domnul Brana folosește literele de câte două ori în fiecare combinație:
crista-tai
dist-strai
ca să scurteze și să compună și mai mult cuvântul tradus.
Acesta este genul de traduceri pe care mi-aș dori să le găsesc într-o carte.
Din păcate, ceea ce găsesc sunt traducerile pe care le critic aici.
sâmbătă, 25 ianuarie 2014
Traduceri bune?
De o lună lucrez la un proiect major pe care vreau sa-l public aici, dar, înainte de a începe, ar trebui să clarific ce înseamnă (exclusiv în opinia mea personală) o traducere literară bună.
Eu am învățat la literatură în clasa a noua că o operă literară adevărată este aceea care face cititorul să se simtă sau să gândească altfel decât se simțea sau gândea înainte de a citi opera: o schiță umoristică te face să râzi când altfel ai fii serios, un eseu filosofic te face să te gândești la idei care altfel nu ți-ar fi venit.
Sarcina traducătorului este de a transmite opera literară din limba sursă în limba destinație.
Luând în considerare definiția de mai sus, rezultă că sarcina traducătorului (literar) este, în primul și cel mai important rând, de a-i transmite cititorului sentimente, idei, imagini, etc. identice (sau cât mai apropiate posibil) cu cele pe care le transmite autorul în opera originală.
Deoarece sentimentele, ideile, imaginile sunt transmise diferit în limbi diferite, rezultă că sarcina traducătorului este de a găsi traducerea care transmite sentimentele, ideile, imaginile, în limba destinație, chiar dacă aceasta necesită schimbări radicale în text. În cazuri extreme, dacă nu există alte posibilități, traducătorul are nu doar dreptul, ci datoria, de a modifica și chiar recrea de la zero textul, astfel încât să transmită exact sentimentele, ideile, imaginile originale.
În al doilea rând, o parte dintre sentimentele transmise de o operă literară sunt transmise direct de construcția limbajului utilizat de autor, nu de mesaj. Ritmul și măsura cuvintelor și propozițiilor, jocurile de cuvinte, procedeele artistice - metafore, repetiții, aliterații - pot induce senzații și imagini suplimentare față de cele transmise de mesaj. Conform cerinței de a transmite exact sentimentele din original, dar având în vedere că limbajul este și mai puțin traductibil decât mesajul, sarcina traducătorului este cu atât mai mult de a produce în limba destinație construcții și procedee artistice echivalente - limbajul e schimbat, dar forma e apropiată sau are același efect, iar mesajul este respectat întocmai.
În sfârșit, cel mai puțin important, dar totuși important, pentru a nu transforma orice traducere într-un plagiat, traducătorul ar trebui să păstreze cât mai mult posibil din limbajul autorului, atât timp cât respectă cerințele de mai sus.
Pe scurt, părerea mea este că traducătorul are voie și trebuie să rescrie, să recreeze textul, exact atât, nici mai mult, nici mai puțin, cât este nevoie pentru a transmite în română valoarea literară a lucrării originale.
Pentru asta, nu este de ajuns ca traducătorul să fie doar fluent în două limbi, ci trebuie să fie „fluent” în două culturi. Mai mult, dacă vorbim despre lucrări SF&F (plus, într-o mai mică măsură, istorie și istorie romanțată, călătorii și explorări) traducătorul trebuie să fi absorbit TREI culturi - română, engleză (britanică/americană) ȘI cea inventată sau explorată de autor - sau să aibă un consilier de specialitate.
Îmi aduc aminte cum în toate cărțile în care apăreau corăbii sau vapoare - de la Călătoriile lui Gulliver și Robinson Crusoe, până la cărțile lui Douglas Reeman și Alistair MacLean din colecția Delfin - apărea câte un ofițer de marină de pe la Muzeul Marinei sau de pe bricul Mircea care, pe lângă ajutorul dat traducătorului, mai avea și cîte un glosar de termeni și o prefață introductivă.
Zilele astea, nici gând de așa ceva. Consilierii costă bani, Traducătorii costă bani cu ora, iar cartea se vinde - atât cât se vinde - indiferent de calitate. Așa că, traducătorii traduc, nerușinat de vizibil, la prima vedere, fără ca, măcar, să citească o dată cartea pe care o traduc, iar rezultatul este, predictibil, gunoi.
Eu am învățat la literatură în clasa a noua că o operă literară adevărată este aceea care face cititorul să se simtă sau să gândească altfel decât se simțea sau gândea înainte de a citi opera: o schiță umoristică te face să râzi când altfel ai fii serios, un eseu filosofic te face să te gândești la idei care altfel nu ți-ar fi venit.
Sarcina traducătorului este de a transmite opera literară din limba sursă în limba destinație.
Luând în considerare definiția de mai sus, rezultă că sarcina traducătorului (literar) este, în primul și cel mai important rând, de a-i transmite cititorului sentimente, idei, imagini, etc. identice (sau cât mai apropiate posibil) cu cele pe care le transmite autorul în opera originală.
Deoarece sentimentele, ideile, imaginile sunt transmise diferit în limbi diferite, rezultă că sarcina traducătorului este de a găsi traducerea care transmite sentimentele, ideile, imaginile, în limba destinație, chiar dacă aceasta necesită schimbări radicale în text. În cazuri extreme, dacă nu există alte posibilități, traducătorul are nu doar dreptul, ci datoria, de a modifica și chiar recrea de la zero textul, astfel încât să transmită exact sentimentele, ideile, imaginile originale.
În al doilea rând, o parte dintre sentimentele transmise de o operă literară sunt transmise direct de construcția limbajului utilizat de autor, nu de mesaj. Ritmul și măsura cuvintelor și propozițiilor, jocurile de cuvinte, procedeele artistice - metafore, repetiții, aliterații - pot induce senzații și imagini suplimentare față de cele transmise de mesaj. Conform cerinței de a transmite exact sentimentele din original, dar având în vedere că limbajul este și mai puțin traductibil decât mesajul, sarcina traducătorului este cu atât mai mult de a produce în limba destinație construcții și procedee artistice echivalente - limbajul e schimbat, dar forma e apropiată sau are același efect, iar mesajul este respectat întocmai.
În sfârșit, cel mai puțin important, dar totuși important, pentru a nu transforma orice traducere într-un plagiat, traducătorul ar trebui să păstreze cât mai mult posibil din limbajul autorului, atât timp cât respectă cerințele de mai sus.
Pe scurt, părerea mea este că traducătorul are voie și trebuie să rescrie, să recreeze textul, exact atât, nici mai mult, nici mai puțin, cât este nevoie pentru a transmite în română valoarea literară a lucrării originale.
Pentru asta, nu este de ajuns ca traducătorul să fie doar fluent în două limbi, ci trebuie să fie „fluent” în două culturi. Mai mult, dacă vorbim despre lucrări SF&F (plus, într-o mai mică măsură, istorie și istorie romanțată, călătorii și explorări) traducătorul trebuie să fi absorbit TREI culturi - română, engleză (britanică/americană) ȘI cea inventată sau explorată de autor - sau să aibă un consilier de specialitate.
Îmi aduc aminte cum în toate cărțile în care apăreau corăbii sau vapoare - de la Călătoriile lui Gulliver și Robinson Crusoe, până la cărțile lui Douglas Reeman și Alistair MacLean din colecția Delfin - apărea câte un ofițer de marină de pe la Muzeul Marinei sau de pe bricul Mircea care, pe lângă ajutorul dat traducătorului, mai avea și cîte un glosar de termeni și o prefață introductivă.
Zilele astea, nici gând de așa ceva. Consilierii costă bani, Traducătorii costă bani cu ora, iar cartea se vinde - atât cât se vinde - indiferent de calitate. Așa că, traducătorii traduc, nerușinat de vizibil, la prima vedere, fără ca, măcar, să citească o dată cartea pe care o traduc, iar rezultatul este, predictibil, gunoi.
duminică, 22 decembrie 2013
Enciclopedii cu animale (partea a II-a)
Următoarea înlocuitoare pentru Atlasul zoologic a fost Animale - Marea enciclopedie ilustrată, apărută la Editura Litera în 2009, traducere din limba engleză de Graal Soft Integrated Translation Services (?!) după The Encyclopedia of Animals: A Complete Visual Guide, University of California Press, 2004.
„Oh-ho!” am zis, „asta are un consultant de specialitate!” Domnul Prof. Univ. Dr. Lotus Meșter.
Miracol! Am deschis-o de trei ori și n-am găsit nimic groaznic. E mare, frumoasă, mult mai completă decât vechiul meu atlas. Chiar se simte că a trecut prin ea cineva de meserie care știe că „bald eagle” nu este „vulturul pleșuv.”
Bineînțeles că acasă am găsit mici stîngăcii, mai ales în traducerea textelor lungi unde, se pare, domnul profesor universitar doctor nu a mai verificat.
De exemplu, la pagina 281, „atacul unui șoim călător: încercuirea prăzii pentru a o dezorienta.”
Cum poate un singur șoim să încercuiască ceva? Sunt aproape sigur că e vorba de ”circling.” Adică de „zbor în jurul prăzii.” Dar astea chiar sunt detalii minore. Eram din ce în ce mai mulțumit de cartea mea cu animale și chiar plănuiam să scriu un articol elogios cu „Așa da! Vedeți că se poate?” Când am găsit-o ...
Perla! Dovada de cretinism a traducătorului automat:
Pe paginile 413-415 în descrierile pe scurt de pe marginea paginii pentru crotali (șerpi cu clopoței) și alte viperide, avem simboluri pentru tipul de reproducere - ovipară, vivipară, ovovivipară (depun ouă, dar le rețin în corp și nasc, de fapt pui vii) și apoi rubrică pentru numărul de ouă, respectiv pui.
În toate descrierile pe scurt de pe aceste pagini, la numărul de ouă/pui apare „[numărul aproximativ] trăiesc tineri.”
Adică ”live young.”
Adică „pui vii.”
Domnul profesor Meșter ... ar fi fost prea frumos.
Enciclopedii cu animale (partea I)
Atlasul zoologic, de Alexandru Dabija, Constantin Bogoescu și Emil Sanielevici, cel de la Editura Didactică și Pedagogică din 1983, a fost una dintre cărțile mele favorite. L-am primit în '83, când a apărut, și a fost atât de „iubit” încât prin 2000 începuseră să îi zboare paginile. L-aș fi păstrat și așa, și l-aș fi iubit în continuare, dar ai mei l-au împrumutat cuiva și nu l-am mai primit înapoi.
Acum aș vrea ca și fetița mea să aibă o carte asemănătoare: un atlas, o enciclopedie cu animale, cu fotografii frumoase de la alde National Geographic, Nature, etc. așa că am căutat una prin librării pentru pus sub brad.
Una a fost Enciclopedia Animalelor, apărută la la Editura Flamingo GD în 2009 (ISBN 978-973-1896-67-0) o traducere din italiană de Zully Mustafa. Este semnificativ numele ăsta. De asemenea, o avem listată pe doamna Laura Ivona Dumitru la ”corectură.”
Ca de obicei, am deschis-o de trei ori la întâmplare, să văd ce găsesc.
1.
Deci dacă zărganul (Belone belone) este știuca, atunci știuca-știucă ce este? Eram curios ...
Măcar știuca este știucă.
2.
Chițcanul (Sorex araneus) este „Șoarecele de pădure,” deși aparține familiei Insectivore și se hrănește cu insecte. Din nou, m-am simțit obligat să caut șoarecii.
Șoarecii rozătoare sunt șoareci, dar șobolanii sunt „ratoni,” probabil pentru că „ratto” în italiană sună mai aproape de „raton.”
3.
Porcul de râu african este „înrudit direct cu Cinghiale-ul european.”
Aici domul Mustafa s-a lăsat de tot de tradus.
Oripilat, am căutat în continuare. Am început să-mi notez o listă de aberații, dar m-am lăsat păgubaș. Sunt mai puține paragrafele (nu paginile) fără vreo traducere aiurea.
Când am început să scriu articolul, am pus [sic] după fiecare citat, dar mi-am dat seama că ar apărea de prea multe ori. Dați-mi voie, vă rog, să vă asigur că am citat exact și că traducerile sunt, într-adevăr, chiar atât de stupide.
Am o imagine a domnului Zully Mustafa, mare traducător din italiană, dar puțin vorbitor de română, întrebându-și soția:
- Draga, cum se spune rumunește hasta pește plat, hașa?
- Care pește plat? Calcanul?
- Calcan! Hasta estem!
De aceea pisica de mare (Dasyatis pastinaca) este „Calcanul țepos comun.”
Rechinii plați (Rhinobatos) sunt tot calcani.
Torpilele, tot calcani. „Calcanul este unul dintre puținii pești care au un șoc electric.”
Și, în sfârșit, Calcanul (Scophthalmus) este TOT Calcan.
Când am început să scriu un blog despre traduceri nu aveam de gând să fac recomandări, dar asta e clară:
Nu cumpărați gunoiul ăsta!
Vreau să mă interesez dacă poate fi reclamată la OPC pentru că e vândută drept carte, dar nu e.
E ca și când ar vinde rumeguș în loc de făină.
Acum aș vrea ca și fetița mea să aibă o carte asemănătoare: un atlas, o enciclopedie cu animale, cu fotografii frumoase de la alde National Geographic, Nature, etc. așa că am căutat una prin librării pentru pus sub brad.
Una a fost Enciclopedia Animalelor, apărută la la Editura Flamingo GD în 2009 (ISBN 978-973-1896-67-0) o traducere din italiană de Zully Mustafa. Este semnificativ numele ăsta. De asemenea, o avem listată pe doamna Laura Ivona Dumitru la ”corectură.”
Ca de obicei, am deschis-o de trei ori la întâmplare, să văd ce găsesc.
1.
„Zărganul sau știuca europeană.Și până în vârful botului nu are fălci?
[...]
Habitat: apele mării
[...]
Știuca obișnuită, cu culoarea sa verde gălbuie, aparține grupei de pești care sunt în stare să sară afară din apă atunci când sunt vânați sau pur și simplu din plăcere.
Un prădător elegant și foarte rapid, știuca are un corp zvelt, cu fălci în vârful botului lung, subțire și plat”
Deci dacă zărganul (Belone belone) este știuca, atunci știuca-știucă ce este? Eram curios ...
Măcar știuca este știucă.
”Știuca este un pește de apă dulce cu o reputație înfricoșătoare; este cel mai de temut prădător din apele europene și din întreaga emisferă nordică”Mai groaznic de rapace decât orca și ursul polar la un loc!
2.
Chițcanul (Sorex araneus) este „Șoarecele de pădure,” deși aparține familiei Insectivore și se hrănește cu insecte. Din nou, m-am simțit obligat să caut șoarecii.
Șoarecii rozătoare sunt șoareci, dar șobolanii sunt „ratoni,” probabil pentru că „ratto” în italiană sună mai aproape de „raton.”
3.
Porcul de râu african este „înrudit direct cu Cinghiale-ul european.”
Aici domul Mustafa s-a lăsat de tot de tradus.
Oripilat, am căutat în continuare. Am început să-mi notez o listă de aberații, dar m-am lăsat păgubaș. Sunt mai puține paragrafele (nu paginile) fără vreo traducere aiurea.
Când am început să scriu articolul, am pus [sic] după fiecare citat, dar mi-am dat seama că ar apărea de prea multe ori. Dați-mi voie, vă rog, să vă asigur că am citat exact și că traducerile sunt, într-adevăr, chiar atât de stupide.
Am o imagine a domnului Zully Mustafa, mare traducător din italiană, dar puțin vorbitor de română, întrebându-și soția:
- Draga, cum se spune rumunește hasta pește plat, hașa?
- Care pește plat? Calcanul?
- Calcan! Hasta estem!
De aceea pisica de mare (Dasyatis pastinaca) este „Calcanul țepos comun.”
Rechinii plați (Rhinobatos) sunt tot calcani.
Torpilele, tot calcani. „Calcanul este unul dintre puținii pești care au un șoc electric.”
Și, în sfârșit, Calcanul (Scophthalmus) este TOT Calcan.
Când am început să scriu un blog despre traduceri nu aveam de gând să fac recomandări, dar asta e clară:
Nu cumpărați gunoiul ăsta!
Vreau să mă interesez dacă poate fi reclamată la OPC pentru că e vândută drept carte, dar nu e.
E ca și când ar vinde rumeguș în loc de făină.
vineri, 13 decembrie 2013
Inferno, adică traduceri ca dracu' (partea I)
Întotdeauna mi-au plăcut povestirile (până la nuvele) ceva mai mult decât romanele. Cred că e ceva legat de numărul de idei, de dezvoltarea rapidă într-un spațiu restrâns. Repede, așa, fără să pun pe hârtie o listă bine gândită, cred că într-un Top 5 aș avea două nuvele, două povestiri scurte, și un roman.
Așa că e normal că îmi plac mult și antologiile.
Lumea știe că îmi plac, așa că le primesc destul de des cadou.
Asta pentru că lor nu le e clar că nu mai vreau cărți în română.
Printre ultimele antologii primite e și Inferno, coordonată de Ellen Datlow, apărută la editura Nemira în 2011, în colecția Nautilus coordonată de Mihai-Dan Pavelescu. (Fără nicio legătura cu ultima realizare a lui Dan Brown.)
Așa cum antologiile sunt o secțiune printr-un gen la un moment dat, dacă sunt traduse de mai mulți traducători, pot funcționa și ca o secțiune prin modul de traducere la un moment dat.
Perfect!
Prima povestire, Pe șaua din spate (Riding Bitch) de K.W. Jeter, traducerea Ana-Veronica Mircea.
Ar mai fi, dar vreau să vorbesc despre capodopera traducerilor din povestirea asta:
Hai să facem pe detectivii și să încercăm să reconstituim gândirea doamnei Ana-Veronica Mircea!
Domnia sa vede ”Nitrous” în text. Habar n-are ce înseamnă. Nu putem să ne așteptăm ca un traducător să știe și chimie sau mecanică auto. Așa că merge la Google translate, sau la orice alt dicționar și găsește:
„Aha,” gândește doamna Mircea, „deci nitrous înseamnă nitros ... sau azotos. Dar ce-i aia azotos?”
„Perfect! Este vorba de o instalație cu acid azotos!” conclude triumfătoare și trece mai departe, „Cititorii oricum nu știu diferența.”
Ei, unii o știu. Și mai știu și un strop de chimie din liceu.
Instalațiile cu ”Nitrous” pentru motoare folosesc oxid azotos (N2O) care e o denumire corectă din punct de vedere științific, dar nefolosită în română, pentru că în română denumirea consacrată este protoxid de azot. Șmecheria e că, împins în motor în loc de aer, protoxidul de azot se descompune la căldură în 66% azot, 33% oxigen și și mai multă căldură, ceea ce face combustia într-un motor mult mai intensă decât cu aerul de afară, care are 78% azot (care nu arde și nu folosește la nimic,) 21% oxigen și mai e și rece.
Acidul azotos (HNO2,) în schimb, e instabil și nu rămâne azotos decât în soluții diluate și reci.
Cum dă de căldură, se transformă în acid azotic (HNO3,) monoxid de azot (NO) și apă.
Dacă am introduce acid azotos într-un motor în loc de aer, motorul s-ar opri repede pentru că n-ar avea oxigen să ardă combustibilul. Ceea ce ar fi bine, pentru că altfel acidul azotic ar trece prin motor ca prin brânză.
Am și eu o întrebare: editurile nu mai au angajat un „consilier științific”? Cineva, acolo, care își aduce aminte măcar de chimia, fizica și biologia din liceu?
Așa că e normal că îmi plac mult și antologiile.
Lumea știe că îmi plac, așa că le primesc destul de des cadou.
Asta pentru că lor nu le e clar că nu mai vreau cărți în română.
Printre ultimele antologii primite e și Inferno, coordonată de Ellen Datlow, apărută la editura Nemira în 2011, în colecția Nautilus coordonată de Mihai-Dan Pavelescu. (Fără nicio legătura cu ultima realizare a lui Dan Brown.)
Așa cum antologiile sunt o secțiune printr-un gen la un moment dat, dacă sunt traduse de mai mulți traducători, pot funcționa și ca o secțiune prin modul de traducere la un moment dat.
Perfect!
Prima povestire, Pe șaua din spate (Riding Bitch) de K.W. Jeter, traducerea Ana-Veronica Mircea.
„Avea să stea la bar, o știa” (p. 14)Adică ”He would sit at the bar, he knew it.” Cine folosește „o știa” așa? Exemplu clasic de Categoria 1 și 2.
„Avea s-o salte pe fata moartă de pe umăr ceva mai sus, echilibrând-o cu valul de bere de care-avea s-o ia cu sine.” [sic] (p. 15)Asta e limba română? E cumva vorba de „valul de bere PE care-avea SĂ-L ia cu sine”? Parcă are un pic de sens și măcar sună a frază în limba română. Ar fi doar o greșeală de editare.
„Tipul tuns perie nici măcar nu-și ridică ochii de la țeava de eșapament a micii și lucioasei motociclete sport.” (p. 16)
„Tuns-Perie se apucă din nou să desfacă șuruburile bicicletei.”(p. 17)Motocicleta s-a transformat în bicicletă. Pentru că pe pagina 16 era motorcycle, iar pe pagina 17 e bike. (Cat.4)
„Cu pungile lor maronii de băcănie” (p. 17)Adică ”brown grocery bags.” Noi avem pungi maro la băcănii? De fapt, mai avem băcănii? (Cat.1)
”O canistră serioasă de bate-curu.” (p. 19)Serios? Eu știu că e ”a serious can of whoop-ass,” dar cine ar zice așa ceva în română? (Cat.1,2)
Ar mai fi, dar vreau să vorbesc despre capodopera traducerilor din povestirea asta:
„Cum îți mai merge instalația de acid azotos?” (p. 18)(Cat.4)
Hai să facem pe detectivii și să încercăm să reconstituim gândirea doamnei Ana-Veronica Mircea!
Domnia sa vede ”Nitrous” în text. Habar n-are ce înseamnă. Nu putem să ne așteptăm ca un traducător să știe și chimie sau mecanică auto. Așa că merge la Google translate, sau la orice alt dicționar și găsește:
„Aha,” gândește doamna Mircea, „deci nitrous înseamnă nitros ... sau azotos. Dar ce-i aia azotos?”
„Perfect! Este vorba de o instalație cu acid azotos!” conclude triumfătoare și trece mai departe, „Cititorii oricum nu știu diferența.”
Ei, unii o știu. Și mai știu și un strop de chimie din liceu.
Instalațiile cu ”Nitrous” pentru motoare folosesc oxid azotos (N2O) care e o denumire corectă din punct de vedere științific, dar nefolosită în română, pentru că în română denumirea consacrată este protoxid de azot. Șmecheria e că, împins în motor în loc de aer, protoxidul de azot se descompune la căldură în 66% azot, 33% oxigen și și mai multă căldură, ceea ce face combustia într-un motor mult mai intensă decât cu aerul de afară, care are 78% azot (care nu arde și nu folosește la nimic,) 21% oxigen și mai e și rece.
Acidul azotos (HNO2,) în schimb, e instabil și nu rămâne azotos decât în soluții diluate și reci.
Cum dă de căldură, se transformă în acid azotic (HNO3,) monoxid de azot (NO) și apă.
Dacă am introduce acid azotos într-un motor în loc de aer, motorul s-ar opri repede pentru că n-ar avea oxigen să ardă combustibilul. Ceea ce ar fi bine, pentru că altfel acidul azotic ar trece prin motor ca prin brânză.
Am și eu o întrebare: editurile nu mai au angajat un „consilier științific”? Cineva, acolo, care își aduce aminte măcar de chimia, fizica și biologia din liceu?
joi, 12 decembrie 2013
Clasificare
Nu sunt un tip ordonat, dar îmi place să clasific. Mă ajută în gândire. Mi-e mai ușor să țin evidența fructelor dacă pun merele cu merele, perele cu perele, portocalele cu portocalele.
Știu că asta mă pune în pericol de a da în stereotipuri, pentru că lucrurile nu pot fi totdeauna aranjate în categorii simple, dar, atâta timp cât sunt conștient că pericolul acesta există, sper să îl pot evita.
Cam astea ar fi categoriile de traduceri care mă deranjează, în ordinea gravității:
1. Traduceri cuvânt cu cuvânt strigător de evidente, de obicei pentru că sunt deja clișee în engleză, dar nu în română, sau pentru că traduc fiecare subiect pronume personal în loc să le facă subînțelese, etc.
De exemplu „e chiar ce a recomandat doctorul” pentru „that's just what the doctor ordered.”
Nu prea grave, acceptabile - sau măcar ignorabile - dacă nu trec în categoria a doua.
2. Formulări neobișnuite. Corecte, dar pe care nu le-ai auzi niciodată - sau extrem de rar și în condiții extrem de specifice - în limba română de fiecare zi. De obicei pentru că există deja formulări bine stabilite care spun același lucru.
De exemplu, „pe spatele calului” pentru ”on horseback.”
Destul de puțin deranjante. Mai degrabă exasperante, ca o musca bâzâitoare, dacă nu sunt prea multe.
3. Schimbări minore de înțeles, între două înțelesuri apropiate dar subtil diferite. De obicei unul este banal și evident, celălalt artistic și subtil, expresia maiestriei autorului. Povestea și întelesul merg mai departe fără întrerupere, dar un moment „WOW!” se pierde.
Sunt sigur ca am un exemplu pentru asta. Revin.
Nu atât deranjante cât dezamăgitoare. Ar fi putut să fie ceva extraordinar, dar iese, de fapt, ceva complet ordinar.
4. Schimbări brutale și nesimțite de înțeles care apar pentru că traducătorul nu poate sau nu are chef să înțeleagă ce a vrut autorul să spună și aruncă, în loc, aberații fără nici o legătură cu sensul original.
De exemplu „ierburile sunt moarte” pentru „the wildlings are dead” în Urzeala tronurilor de George R. R. Martin, în traducerea domnului Silviu Genescu.
Oh, pentru astea aș impune niște pedepse ... Din păcate nu pot decât să critic cu portofelul.
Și să scriu un blog.
Știu că asta mă pune în pericol de a da în stereotipuri, pentru că lucrurile nu pot fi totdeauna aranjate în categorii simple, dar, atâta timp cât sunt conștient că pericolul acesta există, sper să îl pot evita.
Cam astea ar fi categoriile de traduceri care mă deranjează, în ordinea gravității:
1. Traduceri cuvânt cu cuvânt strigător de evidente, de obicei pentru că sunt deja clișee în engleză, dar nu în română, sau pentru că traduc fiecare subiect pronume personal în loc să le facă subînțelese, etc.
De exemplu „e chiar ce a recomandat doctorul” pentru „that's just what the doctor ordered.”
Nu prea grave, acceptabile - sau măcar ignorabile - dacă nu trec în categoria a doua.
2. Formulări neobișnuite. Corecte, dar pe care nu le-ai auzi niciodată - sau extrem de rar și în condiții extrem de specifice - în limba română de fiecare zi. De obicei pentru că există deja formulări bine stabilite care spun același lucru.
De exemplu, „pe spatele calului” pentru ”on horseback.”
Destul de puțin deranjante. Mai degrabă exasperante, ca o musca bâzâitoare, dacă nu sunt prea multe.
3. Schimbări minore de înțeles, între două înțelesuri apropiate dar subtil diferite. De obicei unul este banal și evident, celălalt artistic și subtil, expresia maiestriei autorului. Povestea și întelesul merg mai departe fără întrerupere, dar un moment „WOW!” se pierde.
Sunt sigur ca am un exemplu pentru asta. Revin.
Nu atât deranjante cât dezamăgitoare. Ar fi putut să fie ceva extraordinar, dar iese, de fapt, ceva complet ordinar.
4. Schimbări brutale și nesimțite de înțeles care apar pentru că traducătorul nu poate sau nu are chef să înțeleagă ce a vrut autorul să spună și aruncă, în loc, aberații fără nici o legătură cu sensul original.
De exemplu „ierburile sunt moarte” pentru „the wildlings are dead” în Urzeala tronurilor de George R. R. Martin, în traducerea domnului Silviu Genescu.
Oh, pentru astea aș impune niște pedepse ... Din păcate nu pot decât să critic cu portofelul.
Și să scriu un blog.
Cine sunt eu? (partea a II-a)
În primul an de facultate am găsit în biblioteca universității Lord of the Rings. Știam de ea din auzite, dar în română nu exista decât traducerea „pentru copii” a Hobbit-ului de Catinca Ralea, din 1975, în colecția Biblioteca pentru toți copiii.
Era o ediție veche, îngălbenită, legată în pânză neagră. Am luat-o, am dus-o în cameră la cămin ca pe moaște și am devorat-o în câteva nopți nedormite. Apoi am împrumutat-o din nou și am citit-o pe-ndelete. Eram atât de entuziasmat încât voiam să o împart cu toată lumea. Așa că, la sfârșitul anului doi, mi-am dat ultimii bani pe ediția de la Harper-Collins și am luat-o acasă ca să o mai citesc o dată și să o traduc pentru toți cei cu care mi-ar fi plăcut să o împart, dar care nu puteau să o citească în original.
Am lucrat intens în vacanță și apoi mai încet după ce m-am întors la facultate. Părțile de „acțiune” mergeau destul de ușor - „a venit ... și au plecat ... și au văzut ...” Dar îmi aduc aminte parcă ar fi fost ieri cum stăteam cu ochii în tavan chinuindu-mă să surprind subtilitățile din numele de personaje și de locuri.
De exemplu, pe Bilbo îl cheamă Baggins și din Hobbitul știm că e un fel de hoț.
Doar puțin hoț. Și nu prea priceput. Pungaș, adică? Pungășescu!?
Dar apoi avem Bag End, care e clar „Fund...ătura Sacului„ și nu poți să ai „a Baggins of Bag End” ca „Pungășescu din Fundătura Sacului.”
În plus, îi avem pe Otho și Lobelia Sackville-Baggins, care sunt lacomi și lipsiți de scrupule - niște hoți mult ma răi decât Bilbo - care si-au păstrat ambele nume pentru că sună mai „elevat” spre deosebire de „muncitorescul” Baggins.
Deci, Baggins, simplu și simpatic: Săceanu, Săceanu din Fundătura Sacului.
Pretențios și antipatic: Pungășescu-Săceanu.
Astea erau ultimele variante, dar voiam să mă mai gândesc.
Alt exemplu: Brandywine River. Hah! Râul Vinars. Sugerează vin, rachiu, coniac, iar hobbiților le place să manânce și să bea - perfect! În afară de faptul că mai încolo în carte aflăm că, de fapt, Brandywine vine de la denumirea râului din una dintre limbile elfe - Baranduin. Cum mai sună Vinars apropiat de Baranduin? Îmi trebuia ceva depre bere ...
Și „Prancing Pony”? ... „Poneiul ridicat” sugerează imagini indecente.
Și „All that is gold does not glitter”?
În doi ani, până am terminat facultatea, am reușit să ajung cu acțiunea la noaptea de pe Weathertop/Amon Sul când Frodo este rănit de unul dintre Nazgul, dar încă mai revizuiam nume și denumiri și poezii.
În '99 a apărut prima ediție de la RAO. Am deschis-o de trei ori la întâmplare ... am lăsat-o jos și am ieșit din librărie. De atunci, cum ziceam, de aproape 15 ani, durează supărarea mea pe traducătorii români.
Una dintre dischetele cu traducerea mea s-a stricat într-un drive defect. Cealaltă s-a pierdut undeva între hârtille mele de la facultate pe care le-am păstrat doi ani și apoi le-am aruncat cu totul. Asta e ... acum îmi pare rău.
De-asta mă frustrează și mă enervează cumplit traducerile astea cuvânt cu cuvânt, din topor, fără pic de suflet și poleială: pentru că știu cât am stat eu căutând variante pentru un singur cuvânt, știu cum se poate traduce, știu cum ar trebui să se traducă, și consider că e jignitor cum traducătorii de azi iau primul înțeles din google translate și zic „Las' că merge și așa! Proștii ăia de cititori oricum nu știu mai bine.”
Era o ediție veche, îngălbenită, legată în pânză neagră. Am luat-o, am dus-o în cameră la cămin ca pe moaște și am devorat-o în câteva nopți nedormite. Apoi am împrumutat-o din nou și am citit-o pe-ndelete. Eram atât de entuziasmat încât voiam să o împart cu toată lumea. Așa că, la sfârșitul anului doi, mi-am dat ultimii bani pe ediția de la Harper-Collins și am luat-o acasă ca să o mai citesc o dată și să o traduc pentru toți cei cu care mi-ar fi plăcut să o împart, dar care nu puteau să o citească în original.
Am lucrat intens în vacanță și apoi mai încet după ce m-am întors la facultate. Părțile de „acțiune” mergeau destul de ușor - „a venit ... și au plecat ... și au văzut ...” Dar îmi aduc aminte parcă ar fi fost ieri cum stăteam cu ochii în tavan chinuindu-mă să surprind subtilitățile din numele de personaje și de locuri.
De exemplu, pe Bilbo îl cheamă Baggins și din Hobbitul știm că e un fel de hoț.
Doar puțin hoț. Și nu prea priceput. Pungaș, adică? Pungășescu!?
Dar apoi avem Bag End, care e clar „Fund...ătura Sacului„ și nu poți să ai „a Baggins of Bag End” ca „Pungășescu din Fundătura Sacului.”
În plus, îi avem pe Otho și Lobelia Sackville-Baggins, care sunt lacomi și lipsiți de scrupule - niște hoți mult ma răi decât Bilbo - care si-au păstrat ambele nume pentru că sună mai „elevat” spre deosebire de „muncitorescul” Baggins.
Deci, Baggins, simplu și simpatic: Săceanu, Săceanu din Fundătura Sacului.
Pretențios și antipatic: Pungășescu-Săceanu.
Astea erau ultimele variante, dar voiam să mă mai gândesc.
Alt exemplu: Brandywine River. Hah! Râul Vinars. Sugerează vin, rachiu, coniac, iar hobbiților le place să manânce și să bea - perfect! În afară de faptul că mai încolo în carte aflăm că, de fapt, Brandywine vine de la denumirea râului din una dintre limbile elfe - Baranduin. Cum mai sună Vinars apropiat de Baranduin? Îmi trebuia ceva depre bere ...
Și „Prancing Pony”? ... „Poneiul ridicat” sugerează imagini indecente.
Și „All that is gold does not glitter”?
În doi ani, până am terminat facultatea, am reușit să ajung cu acțiunea la noaptea de pe Weathertop/Amon Sul când Frodo este rănit de unul dintre Nazgul, dar încă mai revizuiam nume și denumiri și poezii.
În '99 a apărut prima ediție de la RAO. Am deschis-o de trei ori la întâmplare ... am lăsat-o jos și am ieșit din librărie. De atunci, cum ziceam, de aproape 15 ani, durează supărarea mea pe traducătorii români.
Una dintre dischetele cu traducerea mea s-a stricat într-un drive defect. Cealaltă s-a pierdut undeva între hârtille mele de la facultate pe care le-am păstrat doi ani și apoi le-am aruncat cu totul. Asta e ... acum îmi pare rău.
De-asta mă frustrează și mă enervează cumplit traducerile astea cuvânt cu cuvânt, din topor, fără pic de suflet și poleială: pentru că știu cât am stat eu căutând variante pentru un singur cuvânt, știu cum se poate traduce, știu cum ar trebui să se traducă, și consider că e jignitor cum traducătorii de azi iau primul înțeles din google translate și zic „Las' că merge și așa! Proștii ăia de cititori oricum nu știu mai bine.”
Abonați-vă la:
Postări (Atom)