Traduceri bune?

De o lună lucrez la un proiect major pe care vreau sa-l public aici, dar, înainte de a începe, ar trebui să clarific ce înseamnă (exclusiv în opinia mea personală) o traducere literară bună.

Eu am învățat la literatură în clasa a noua că o operă literară adevărată este aceea care face cititorul să se simtă sau să gândească altfel decât se simțea sau gândea înainte de a citi opera: o schiță umoristică te face să râzi când altfel ai fii serios, un eseu filosofic te face să te gândești la idei care altfel nu ți-ar fi venit.

Sarcina traducătorului este de a transmite opera literară din limba sursă în limba destinație.

Luând în considerare definiția de mai sus, rezultă că sarcina traducătorului (literar) este, în primul și cel mai important rând, de a-i transmite cititorului sentimente, idei, imagini, etc. identice (sau cât mai apropiate posibil) cu cele pe care le transmite autorul în opera originală.

Deoarece sentimentele, ideile, imaginile sunt transmise diferit în limbi diferite, rezultă că sarcina traducătorului este de a găsi traducerea care transmite sentimentele, ideile, imaginile, în limba destinație, chiar dacă aceasta necesită schimbări radicale în text. În cazuri extreme, dacă nu există alte posibilități, traducătorul are nu doar dreptul, ci datoria, de a modifica și chiar recrea de la zero textul, astfel încât să transmită exact sentimentele, ideile, imaginile originale.

În al doilea rând, o parte dintre sentimentele transmise de o operă literară sunt transmise direct de construcția limbajului utilizat de autor, nu de mesaj. Ritmul și măsura cuvintelor și propozițiilor, jocurile de cuvinte, procedeele artistice - metafore, repetiții, aliterații - pot induce senzații și imagini suplimentare față de cele transmise de mesaj. Conform cerinței de a transmite exact sentimentele din original, dar având în vedere că limbajul este și mai puțin traductibil decât mesajul, sarcina traducătorului este cu atât mai mult de a produce în limba destinație construcții și procedee artistice echivalente - limbajul e schimbat, dar forma e apropiată sau are același efect, iar mesajul este respectat întocmai.

În sfârșit, cel mai puțin important, dar totuși important, pentru a nu transforma orice traducere într-un plagiat, traducătorul ar trebui să păstreze cât mai mult posibil din limbajul autorului, atât timp cât respectă cerințele de mai sus.

Pe scurt, părerea mea este că traducătorul are voie și trebuie să rescrie, să recreeze textul, exact atât, nici mai mult, nici mai puțin, cât este nevoie pentru a transmite în română valoarea literară a lucrării originale.

Pentru asta, nu este de ajuns ca traducătorul să fie doar fluent în două limbi, ci trebuie să fie „fluent” în două culturi. Mai mult, dacă vorbim despre lucrări SF&F (plus, într-o mai mică măsură, istorie și istorie romanțată, călătorii și explorări) traducătorul trebuie să fi absorbit TREI culturi - română, engleză (britanică/americană) ȘI cea inventată sau explorată de autor - sau să aibă un consilier de specialitate.

Îmi aduc aminte cum în toate cărțile în care apăreau corăbii sau vapoare - de la Călătoriile lui Gulliver și Robinson Crusoe, până la cărțile lui Douglas Reeman și Alistair MacLean din colecția Delfin - apărea câte un ofițer de marină de pe la Muzeul Marinei sau de pe bricul Mircea care, pe lângă ajutorul dat traducătorului, mai avea și cîte un glosar de termeni și o prefață introductivă.

Zilele astea, nici gând de așa ceva. Consilierii costă bani, Traducătorii costă bani cu ora, iar cartea se vinde - atât cât se vinde - indiferent de calitate. Așa că, traducătorii traduc, nerușinat de vizibil, la prima vedere, fără ca, măcar, să citească o dată cartea pe care o traduc, iar rezultatul este, predictibil, gunoi.